miercuri, 13 ianuarie 2010

Socrate

Ce stie Socrate?


Pornesc in acest eseu referitor la ce stie Socrate, de la intrebarea: ce cauta de fapt Socrate? Stabilind ca ceea ce cauta el tine de un domeniu care scapa preciziei unor raspunsuri de genul 2+2= 4, voi arata ca Socrate nu are de ales decat cautarea, intrebarea si un raspuns pe care il poate da celor multi si sie insusi, printr-o viata completa.

In primul rand: ce vrea sa stie Socrate? Ce cauta el in discutiile sale? Asa cum spune in dialogul Gorgias “Nu discutam despre lucruri lipsite de importanta ci despre cum trebuie trait”. Ceea ce vroia sa stie Socrate este deci cum se traieste o viata buna, virtuoasa. In acest context incercam sa intelegem cuvintele oracolului care spune ca nimeni nu este mai intelept decat Socrate. Vorbind cu poetii si cu mestesugarii, Socrate descopera ca acestia poseda o cunoastere utila, ca fac lucruri frumoase dar cu toate acestea nu pot fi numiti intelepti iar motivul este ca tocmai cunoasterea restransa desi folositoare si laudabila a domeniului lor sta in calea unei cunoasteri “si in celelalte privinte, si anume in cele mai insemnate”. Si acesta este hotarul care il desparte pe Socrate de ceilalti: daca pentru ceilalti, cunoasterea pe care o au , se intoarce asupra ei insasi si se interpune in calea oricarei alte cunoasteri, pentru Socrate, a sti ce e virtutea este singura cunoastere ce conteaza. Spunand ca nu stie nimic, Socrate se refera cu siguranta la aceasta din urma cunoastere.
Socrate incearca asadar sa stie cum se traieste o viata virtuoasa.Problema este ca despre o viata nu se poate spune ca e buna, pana cand nu e terminata. Viata unui om este supusa schimbarilor, este impredictibila, suisurile si coborasurile succedandu-se fara o regula inteligibila. O viata de om se infaptuieste, se traieste faptuind si calitatea tuturor faptelor da calitatea vietii. Deci raspunsurile pe care Socrate le cauta sunt niste raspunsuri pe care nu le poate avea si tot ce poate face Socrate ca om este sa caute.
Raspunsuri de tip stiintific date intrebarilor pe care le cerceteaza Socrate nu poate obtine. Intrebarile de genul celor pe care si le pune Socrate nu se pot inchide cu un raspuns ci un raspuns dat nu face decat sa le deschida si mai mult, sa le nuanteze si mai mult. Sunt intrebari filozofice care suporta numeroase raspunsuri insa nu UNUL singur, de aceea in momentul in care crezi ca ai gasit raspunsul si ai luminat definitiv o problema, cazi in ceea ce Socrate considera a fi cel mai greu pacat: a crede ca stii ceea ce nu stii de fapt . A crede ca stii ceea ce nu ii este dat omului sa cunoasca este o depasire a masurii, a conditiei umane care, fiind cel mai mare rau, este pedepsita prin cea mai vinovata necunoastere.
In plus, diferit raspunsului irefutabil oferit de stiinte, raspunsul filozofic este unul care trimite mai departe catre o alta intrebare, care deschide noi orizonturi. A crede ca ai gasit Raspunsul in asemenea chestiuni este o dogmatizare, pentru simplul fapt ca nu exista Raspuns ci raspunsuri, iar acest ciclu de intrebare-raspuns-intrebare-… nu are capat. Pozitionarea lui Socrate este una care stie ca omul nu poate iesi din acest ciclu interminabil. Ca o fiinta care imita zeii, omul are datoria de a cauta cunoasterea, insa este condamnat la conditia lui de fiinta a intervalului, intre natura materiala si spiritul divin, ca la intrebarile fundamentale pe care si le pune sa ramana intr-o permanenta cautare, fara a gasi Raspunsul. In acest sens, este greseala de a crede ca stii ceea ce nu stii de fapt, cea mai grava greseala: din nerecunoasterea naturii esentiale a omului
Socrate cauta sa descopere ce e bine si ce e rau, insa, in dialogurile sale se confrunta cu oameni care deja cred ca stiu raspunsul la aceste intrebari. Asemeni lui Alcibiade care nu poate sa indice cine l-a invatat ce este “mai bine” sau “mai drept” , oamenii afla raspunsurile la aceste intrebari involuntar, “de la cei multi”, cred ca au raspunsurile acestor intrebari fara sa-si fi pus problema obtinerii lor, le au asadar oarecum involuntar.In acest caz, primul lucru pe care cineva care cauta sa dea un raspuns acestor probleme, este sa scape de aceasta falsa impresie a cunoasterii, trebuie sa urmeze drumul lui Alcibiade : de la a crede ca stii, la a recunoaste starea de nestiinta pentru ca astfel sa poti cauta cunoasterea adevarata. Pe acest traseu, “stiu ca nu stiu nimic” este pozitionarea catre o buna cautare a “celor bune”.
Si, asa cum spuneam, in aceste privinte omul nici nu poate sti, in sensul tare, ci poate doar cauta. Viata lui Socrate, discutiile pe care le poarta, cautarile pe care le face pentru a gasi pe cineva “mai intelept” , si nu “intelept” e tot ce poate face Socrate.

Asadar, spunand ca nu stie nimic, Socrate nu este un ignorant sau nu incearca sa dovedeasca inutilitatea cunoasterii politicienilor, poetilor, mestesugarilor sau oricaror alor categorii spunand ca este mai intelept decat acestia. Socrate delimiteaza in schimb cunoasterea acestora de cunoasterea cea mai importanta: a virtutii (iar a cunoaste binele inseamna a-l faptui). In cautarea acestei cunoasteri, Socrate, ca om, isi recunoaste limitarea: aceea de a nu avea acces la o cunoastere definitiva, completa. Opus cunoasterii divine, Socrate spune ca nu stie nimic. Aceasta nu este o abdicare sau un motiv de resemnare ci este dimpotriva, primul pas pentru a putea cunoaste ceva. Si ca marturie ca Socrate a gasit un raspuns la intrebarea sa, sta moartea sa.